Doza de frumos #3
Cu magie de prin campanie
Dacă notificarea asta te prinde lângă cei dragi, lasă-o pe mai încolo!
Vorbesc serios.
Trimit ediția asta către toată lumea, așa, ca un gest. Sărbătorile sunt cumva binare [cel puțin așa am văzut eu] fie foarte faine, cu oameni și inimi aproape, fie not so much. Cumva am simțit trimit niște frumos simplu. Vezi tu dacă îți e de folos sau te-am pus să deschizi o altă notificare degeaba.
Încerc în această doză de frumos să fac exact ce spun în titlu. Să-ți arăt niște frumos. Nu FRUMOSUL, ci niște frumos.
În decembrie suntem în campanie. De vreo 11 ani. Povestea e lungă și nu e locul ei aici. Ce vreau să-ți arăt sunt niște mici momente de magie, prinse printre alergat și condus.
După ce mulți ani am închiriat dube din bursele proprii și umpleam până la refuz mașina Laurei, am ajuns în punctul în care avem parteneri de transport. De câteva ediții bune băieții de la BDV ne pun la dispoziție mașini pentru a căra bucurie pe ulițe.
Și cumva în toată agitația și responsabilitățile uit să mă uit la unde am ajuns și la ce facem.
Anul ăsta m-a prins acest moment într-o seară când am plecat cu un SUV și o dubă pline spre o scoală, cu primul din cele două transporturi de magie.
Stăteam la semafor și mi-am dat seama ce fac. Eu, Saul din Lușca, sunt într-o caravană de mașini pline cu cadouri pentru alți Saul din alte Luști.
Imaginea asta, de jos, e cu multă evoluție, cu mult luptat și depășit și mult călcat peste toate plafoanele care mi-au fost impuse.
În Clujul cel atât de departe, de greu de ajuns, supraviețuit și toate alea, în acest Cluj am reușit să adunăm mii de cadouri deja de 11 ani și să ducem bucurie de aici în multe sate.
Zic adunăm și nu adun pentru că nu am făcut nimic singur. Nimic din ce înseamnă Art. Construcția mi-am făcut-o singur și apoi în doi, dar Art e făcut cu oameni. Cam două-trei sute pe iarnă.
Oameni care cumpără, oameni care trimit, oameni care împachetează, oameni care încarcă.
Oameni care simt.
Chiar dacă facem asta de 11 ani, încă nu avem un loc al nostru. Și cumva e și blestem, dar e și binecuvântare. Cumva dacă nu aveam nevoie de spațiu nu ajungeam cu atelierele în spațiile în care am ajuns. Anul ăsta am fost la casa pe care nu știam că o avem.
După ce am terminat de încărcat magia pentru transportul din dimineața următoare, Lori a pus masa. Și ce bine a mai fost.
Dimineața următoare am mers iar la copii, pe care părinții i-au așteptat pe holuri. Magia din inimile donatorilor, împachetată cu grijă în cadouri s-a transferat în palmele zdrelite ale părinților. Cutiile, pungile și sacii erau prea grele de bine și frumos pentru a fi cărate de cei mici.
Priveam cum parte din părinți devin, pe ultima sută, cei care tend for their families and children. Un fel de realiniere la normal. Tata, mama care duce acasă magie pentru copii.
Știu, o să îmi zici „no bine mă, dar cum adică e normal? Că dacă e să o luăm faptic părintele nu prea și-a făcut treaba, de aici nevoia de astfel de campanii.”
Și da, ai dreptate, dar doar până într-un punct. Sunt părinți care nu vor, iar alții care nu pot mai mult. Crede-mă, îi cunosc. Cunosc personal ambele tipare. Doar că noi nu facem asta pentru părinți, ci pentru copii.
Indiferent de ce face părintele, there is always a small chance that the kid will choose wisely, and we should facilitate that.
[De 11 ani vorbim mereu despre asta, dacă ești nou, sau ne cunoaștem de mai puțin timp, trebuie să știi cel puțin asta: Noi nu facem doar charity și gata. Gândim totul ca un ecosistem care să crească șansele fiecărui copil să evolueze. Tot ce facem are ca end goal educația. We are not enablers, we try to be builders.]
Pentru astăzi, atât. Îți mulțumesc pentru timpul acordat!
Dacă ai un prieten care e interesat de astfel de discuții, te rog să îi dai un share! Acest newsletter e un proiect independent, pe care încerc să-l susțin din munca mea. Dacă vrei să-l sprijini, am deschis și varianta paid.