Fie ca
Am scris textul ăsta, greu, în seara de dinaintea sărbătorii de Înviere. L-am abandonat pentru o perioadă pentru că nu vreau ca Fragments să ajungă o vale a plângerii.
[Cu voia dumneavoastră însă îl scot în lume. De data asta am și poze.]
E sâmbăta mare. Sâmbăta Paștelui. În Bucovina e rece iar în mine e frig.
În familia asta în care am intrat, pe care tot încerc să o construiesc, să o înțeleg, e multă vânzoleală de sărbători.
[ce cuvânt și ăsta. Vânzoleală, auzi! L-am luat și eu de la Bunici. Îmi tot fuge gândul la tata bun când aud despre de sau văd omătul mieilor]
În familia mea, din familia ei a venit această energie de sărbători. Să se facă, să facem, să trăim, să fie frumos și să simțim frumos.
Să fie, nu zic! Doar că la ei acolo.
La mine acasă, când eram mic sau mare, nu prea au fost sărbători. Au fost la alții, pe drum, la biserici, în jur…la noi a fost cu înjur… Cu greu și frică de sărbătoare. La noi sărbătorile au fost mereu cu bilanț și nu știu cum naiba ieșeam mereu pe minus. Pe neasuns.
De niște ani, prea mulți deja, sărbătorile sunt și cu durere. La mine în familie, cel puțin. În partea mea de iad.
La noi o am pe ea. Coace, gătește, face și desface. Se sfarmă și se adună la loc. Trăiește și vrea să trăiesc sărbătorile.
În casă și în aura ei miroase a pască și vanilie, [nu prea știu de unde] iar pe mine mă poartă pe afară.
[“Doamne, ce vă mai poartă, mă băiți!” spunea bunică’mea în verile de Ilva Mare]
Mă poartă. Îmi e frig și mă poartă, iar sunt sărbători și iar nu e bine. Urmează să mergem la bisericuța de lemn, ascunsă undeva într-un buzunar al Obcinilor Bucovinene. O perioadă mi-a fost insulă. Nu sunt eu prea religios, iar cu Dumnezeu am niște lucruri de vorbit. Dar acolo, între munți, lemn și huțuli mi-am găsit un “safe space” cum spun domnii de la oraș.
Cu o privire de gospodar peste tarlaua căruia tocmai ai trecut cu căruța, dar cu o inimă de copil senin, Dan ne aștepta de Paște să ne dea lumină. Celor adunați le dădea lumină, iar mie un spațiu fizic și emoțional să mă uit la ce mă doare. Și Doamne ce multe dor și ce grele mai erau serile astea, dar totuși ce bune mai erau.
E iar Paște și pe mine mă poartă oriunde numa în pace nu. O să mergem iar să ne întâlnim cu Dan, doar că de data asta o să îi punem noi lumină și spațiul ăla nu știu dacă mai are loc de mine.
Îmi circulă obsesiv în minte un citat care spune aproximativ „You’ve changed when life put you front row center at a funeral ” [sau oricum, variațiuni pe o temă dată].
Din altarul bisericii lumina a ieșit prin oameni afară și s-a mutat în curte și-n altarul de vară. E aprilie, dar la doisprezece noaptea trecut de fix, se pune pe nins.
Mă repet. Postez textul ăsta așa, cu inima puțin strânsă. Nu știu dacă e cel mai bun loc, cea mai bună idee.
[does anyone care? Should anyone even care? Nu, nu mă alint. În aceste vremuri tulburi should one even expect others to care about anything? Probabil răspunsul e fix în expect. I shall expect nothing.]
Pentru astăzi atât,
Mulțumesc!
Cititorilor paid le sunt dator cu cel puțin o notă informativă. Vine!
Saul
Dacă ai un prieten care e interesat de astfel de discuții, te rog să îi dai un share! Acest newsletter e un proiect independent, pe care încerc să-l susțin din munca mea. Dacă vrei să-l sprijini, am deschis
Pe mine m-a atins profund felul cum ai scris.