Încep să îmbătrânesc

Și se vede

Nu sunt un om al selfie-urilor. Nici în oglindă nu mă uit, dacă nu e necesar. Motivele sunt puține, dar bine definite. [I’ll spare the joy of working that out for my future therapist]

The other day m-am surprins într-o oglindă și mi-am dat seama că nu prea mă mai recunosc. Conștiința e blocată la undeva la o trecere de graniță.

Corpul merge înainte. Epava asta goală înaintează de niște ani buni, iar conștiința mea tocmai i-a văzut reflexia.

Îmbătrânesc, așadar. Nu cresc, nu devin mare. Îmbătrânesc. Îmi aduc aminte cum era să crești. This is not it.

Mă pregăteam să mă duc în Lușca natală, la părinți, să mai rezolv una alta. Nu am mai fost acolo de … mult. Cred că anul ăsta am mai fost doar odată. Nu îmi aduc aminte când am mers acasă de drag.

Mă uitam la mine în oglindă, la semnele alea settle, dar clare că time has past for me și m-a lovit un nesimțit de gând. Uite mă că îmbătrânesc. I wonder if they will notice that. How will that conversation go? How did it go last time? Și în timp ce îmi scărpinam creierul încercând să îmi aduc aminte, it hit me. There was no previous time. It’s the first time that they’ll see one of their sons getting old. Or exhibiting signs of that.

And it hurt like a bitch.

Am scris textul ăsta pe final de septembrie.

Tocmai am atins borna de 34 de ani și cumva a fost și este puțin mai liniște. Și e bine că e liniște. Nu a mai fost bine în liniște de foarte mult timp. Azi am ales să nu mă uit la borne prea mult. Mi-am început ziua cu crăpat [despicat cum spuneți voi cei elevați. Noi crăpăm] de lemne. Așa am vrut eu să îmi încep ziua. Cu siguranța unei rutine simple. Reductive chiar. Afară soarele topea roua de pe păduri, iar eu mă opinteam să crăp lemne. Nu am mai făcut asta de mult. De pe vremea când o făceam pentru bani, pentru liceu. [woah, hai că iar am scăpat căruța (sau faitonul pe limbajul băștinașilor) conștiinței pe brazda vecinului].

Am vrut să fac asta pentru a-mi putea da timp să înțeleg că I’m running nowhere. Or at least I should stop running. De mulți ani, [I would tell my therapist that this is a “since forever” type of thing] nu mi-a plăcut ziua mea. Motivele sunt multe și personale, azi prea personale. Unul despre care pot vorbi a fost acest sens al bilanțului. În ultimii mulți ani de ziua mea am tot făcut bilanțuri și cumva ieșeam pe minus. Niciodată nu eram unde trebuie. Nu am reușit nimic, nu am crescut destul, nu am făcut, nu am ajuns. Când pleci de foarte jos, zilele de bilanț sunt mai urâte ca foamea. [Nu, nu am experimentat. Vorbesc din auzite.]

Azi însă a fost mai liniște. Cu telefoane, cu mesaje, cu porcit la restaurantul preferat din orășelul preferat, dar fără rapoarte și bilanțuri. Am făcut ce am putut and that must be enough.

Dau acest număr astăzi pentru că în weekend sunt naș la nunta lui Vasile. Omul lângă care, random acum vreo 18 ani [unde se duc anii mei?] m-am pus în bancă iar restul… nu putem spune nici soțiilor, nici copiilor. [pentru că am fost niște nărozi șiniștrii, nu din alte motive, calmați-vă]

Am împărțit napolitane vrac, plăcinte prin șantierele caselor proprii și liniști pline de ce trebe.

Că așa e viața asta, unu naște, altu moare.

Unul se însoară, altul merge să se asigure că primul nu fuge de la primărie.

Ce voiam defapt să zic cu acest număr? Probabil că să încerc normalizez normalul.

[Viața e greu, dar merită trăită].

Să fiți bine!