La polog

E o zi clasică de luni în Bucovina. E mijloc de iunie, dar pantalonii lungi nu mă deranjează tare. Pe cer norii se întrec pentru atenție. Care vrea pozat, care vrea speriat. Eu să fiu speriat. Se tot învârte de ploaie.

Am ieșit de dimineață să mai cosesc. Mai cosesc pentru că nu cosesc totul deodată. Nu cred că pot. Sau nu vreau? De mai bine de zece ani fug așa că, atunci când pot, îmi ascult corpul. Când vrea să iasă la cosit, ieșim la cosit. Strângem ce am făcut și restul… lăsăm la cine a mai trăi și mâine.

E prânz așa că mă apuc de greblat ce am cosit sâmbătă. Din buzunar îmi vorbește o scriitoare contemporană despre geografia scrisului [să verific exact termenul], în creștetul capului mă bate soarele care mai iese din nori, iar de o mână mă tot ciupește Zina. Are câinele ăsta o nevoie de iubire și atenție, ceva ce nu am mai văzut. Sau o fi simțind ea ceva la mine și de fapt îmi servește ce știe că am nevoie?

Mai greblu, mă mai aplec să mângâi câinele, mai privesc la cer. Realizez că dau robotic din mâini. Arunc periodic o greblă pe care o tot trag înapoi, iar în subconștient tot arunc cu un laț după gânduri. E o luni corectă în Bucovina, oamenii lucrează la câmp, dar subconștientul meu tot fuge. Are lucruri de rezolvat. Așteaptă mail-uri, așteaptă telefoane. Acel telefon. Îl știti voi!

Cumva fugind de un telefon, așteaptă un alt telefon. Că așa se schimbă viața. Cu un telefon. Am crezut mult timp în asta. Apoi am trăit-o. Doar că nu am primit telefonul pe care îl voiam eu.

Trăiesc între două telefoane.

Realizez asta și tot încerc să îmi aduc conștiința înapoi de pe meleagurile imaginației, aici, pe meleagurile astea bucovinene.

Reușesc. Dar nu pentru mult. Autoarea continuă nestingherită, despre cum o inspiră Bucureștiul, despre Balta Albă și Titan.

[auzi mă, se vorbește la radio despre locuri prin care am fost!]

Despre blocul copilăriei cu teii care ajungeau mai sus de etajul patru și despre ce miros era acolo.

Nu apuc să văd teiul că în nări îmi intră un miros care îmi face ochii să lăcrimeze. Ce sărăcie ai pățit, fecior? Mă ia mirosul ăsta, așa cu totul, trup și suflet și mă aruncă „peste deal”. Pe Ilva Mare, la marginea universului meu, bunicii aveau o casă peste deal. A se vedea cum se citește. Mergeam acolo foarte des. O bună parte din buna parte de timp petrecută din vacanța mare, pe Ilva mare, o petreceam acolo.

La polog.

Despre bunicii mei se pot scrie romane. Sper că la un moment se va scrie măcar o mică povestioară. O istorisire nu mai lungă decât povestea Căii lui Traian sau cea despre cum din Poiana Mărului mergeai spre Dealul Frâu.

Peste deal aveau bunicii mei pământ cât să lucrezi cu o ciurdă de nepoți toată vara.

[aveau pământ cumpărat cu bani câștigați din muncit alt pământ. Că asta au avut bunicii mei. Munca.]

Acolo, peste deal dimineața era fix ca-n rai. De când treceai coama dealului auzeam coasa lu’ Bunu foșnăind ritmic. Ajungeam acolo mereu uzi la picioare și deja obosiți de ora de mers pe jos. În timp ce Bunu’, aflat în brazdă de la ora cinci, lua micul dejun, noi începeam munca la polog. Brazdele proaspăt așezate pe teren, la distanțe egale și mereu drepte, trebuiau împrăștiate. Era un fel de încălzire a mușchilor.

Ziua continua cu diverse operațiuni, iar spre seară, după masa de ujână [prima și cea mai autentică formă de late brunch] raiul se schimba într-un fel de purgatoriu. Coastele întinse și văile în care se terminau deveneau parcă pustii. În nări, mirosul de fân uscat era din ce în ce mai persistent iar prin psihicul copilului de nici zece ani își refăcea apariția dorul. Nenorocirea aia de sentiment de abandon. Nu știu cum naiba mai mereu spre finalul zilei de muncă rămânea de scos fânul de prin pâraie. Asta venea la pachet cu frica de reptile ascunse și cu siguranța apei care îți va pune picioarele la murat până diseară târziu când vei merge la somn odată cu lumina zilei pentru că vara se face economie la petrolul lampant cu care se făcea lumină pe Ilva Mare.

Mirosul ăla de iarbă din zone care băltesc mereu era cumva un precursor al unei alte mari tragedii în inima unui copil abandonat. Eram iubit, dar bunicii, copii ascunși prin păduri când au trecut rușii cu frontul iar mai apoi dați de slugi de când puteau ține unelte în mână, iubeau diferit. Iubeau prin mâncarea gustoasă, prin casă și pat curat.

Mă desprind greu din ghearele amintirilor și mă forțez să ascult iar buzunarul. Îmi e ancoră. Hai înapoi! Da, miroase iar a fân și a abandon, dar nu mai ești ud la picioare chiar dacă stai în apă. Bun. Hai, mai fă un pas, din buzunar se aude tot radio, la fel ca cel de pe polița specială de pe Ilva, tot Societatea Română de Radiodifuziune este, doar că de data asta este cu cultură, cu muzică bună și interviuri.

Sunt tot la făcut polog, dar de data asta eu am ales să îl fac și tot eu aleg când să mă opresc.

Încă aștept acel telefon care să-mi schimbe radical viața, în bine. Telefonul ăla izbăvitor. Probabil că a venit și nu îmi aduc aminte când am răspuns la el. Poate nici nu o să sune și eu o să încep să îmi măsor viața după sezoane în care pot alege sau nu să fac polog.

Pentru astăzi atât,

Saul

Dacă ai un prieten care e interesat de astfel de povești, te rog să îi dai un share!